Probabil că mulți dintre voi știți povestea despre cum sunt dresați elefanții în India.
Ca toate poveștile bune, s-ar putea să nu fie complet adevărată, dar subliniază un punct important: cum se formează convingerile limitative și cum ne modelează ulterior atitudinea, comportamentele și rezultatele. Se spune că dresorul ia elefantul când este foarte mic și îi leagă piciorul cu un lanț de un țăruș de lemn înfipt adânc în pământ. Puiul de elefant deși încearcă să se elibereze, nefiind foarte puternic, nu are sorți de izbândă. Lanțul rezistă așa că, după mai multe încercări zadarnice, puiul de elefant renunță.
Timpul trece și elefantul ajunge la dimensiunea și puterea unui adult. Cu toate acestea el rămâne în continuare legat de același lanț deși, dacă ar încerca, l-ar rupe fără prea multe probleme.
De ce? Elefantul „știe” din experiență că nu se poate elibera. Convingerea lui este că nu are rost nici măcar să încerce.
În urmă cu ceva timp am avut onoarea de a lucra cu artiști de la Opera Națională București. O oportunitate extraordinară în care am avut ocazia să schimb idei și perspective cu nume mari de scenă, primi soliști ai operei, muzicieni, balerini dar și regizori și scenografi. A fost un proiect care mi-a rămas în suflet și în care am putut să probez încă o dată că, indiferent de domeniu, principiile performanței sunt același.
Într-una dintre sesiuni însă, am lucrat cu tineri soliști. Unii dintre ei încă studenți la Conservator, alții aflați la început de drum sau în stagii de formare. Subiectul era depășirea tracului de scenă.
Îmi amintesc că la discuțiile introductive, una dintre participante s-a prezentat ca fiind „ cea mai timidă persoană din lume” . Am zis:
„-Interesant, de unde știi asta ?”.
„-Pentru că întotdeauna am fost așa, a venit răspunsul ei. De fiecare dată când trebuie să fiu în centrul atenției mă pierd cu firea.”
„-Interesantă opțiune de carieră, în cazul ăsta”, am replicat.
Era studentă la canto clasic. Pentru mine nu era deloc surprinzătoare această alegere. De multe ori ne alegem provocările în așa fel încât să ne înfruntăm „demonii”. Însă exemplul mi s-a părut interesat și am simțit că am cu ce lucra, așa că am insistat:
„- Totuși nu cred așa ceva, trebuie să-mi demonstrezi. Nu doar mie, nouă tuturor…”
Și pentru că eliminasem încă de la începutul workshop-ului orice fel de presiune și aveam deja o atmosferă relaxată, ca într-un grup de prieteni, fata a acceptat provocarea și a început să fredoneze câteva note dintr-o arie cunoscută.
Chiar și pentru o ureche neantrenată ca a mea, vocea ei trăda nesiguranță.
„ Da, da, așa e…are dreptate, noi o știm, e foarte timidă….” au sărit „ să o ajute” și colegii ei.
Convingerile sunt idei pe care le credem adevărate – ceea ce am învățat și „știm” din experiența noastră . Sunt predicțiile noastre despre ceea urmează să se întâmple. Creierul nostru este o mașină de făcut predicții -învățăm din experiență și apoi folosim lecțiile învățate pentru a prezice ce se va întâmpla în viitor. Avem nevoiesă anticipăm și mai ales avem nevoie să avem dreptate cu ceea ce anticipăm. Ne face cumva să ne simțim în siguranță.
Problema este că, la fel ca puiul de elefant din poveste, câteodată folosim experiențe limitate și informații parțiale pentru a ne face predicțiile, iar acestea ne vor afecta capacitatea de a ne folosi la maxim potențialul.
În metodologia Inner Game folosim o ecuație simplă și elegantă pentru a defini performanța: Performanța = potențial – interferențe.
Dacă vrem să eliminăm interferențele cauzate de convingerile limitative, atunci trebuie să înțelegem mai întâi cum creierul nostru preia și procesează informațiile și care sunt capcanele cele mai frecvente . Trebuie să știm cum se formează aceste convingeri ca apoi să le schimbăm într-un mod „prietenos”.
O metaforă pe care o folosesc frecvent pentru a explica procesul este cea a construcției unei mese. Tăblia sau blatul mesei reprezintă convingerea, iar picioarele reprezintă experiențele noastre care susțin acea convingere. Astfel, cu cât ai mai multe experiențe interpretate în același fel, cu atât masa va fi mai stabilă, cu cât experiențele sunt mai intense cu atât picioarele mesei vor fi mai solide iar convingerea va rămâne neclintită.
După ce am folosit această explicație cu studenții de la Conservator, am dus provocarea mai departe cu „cea mai timidă persoană din lume”:
„- Ok, am văzut mai devreme cum ești, poți să-mi arăți acum și cum ai vrea să fi ?
Fata a început să cânte aceeași arie dar cu o altă forță și dintr-o dată muzica parcă a prins viață, a fost un murmur în audiență atunci când colegii ei au sezisat diferența.
Au mai fost și alte lucruri interesante în acel workshop dar concluzia comună la final a fost că ”mergem acasă și ne apucăm să distrugem toată mobila veche și nefolositoare”.
Poate că n-ar fi rău pe final de an ( și nu numai) să revizităm niște convingeri care ne țin în loc și să mai înlocuim din mesele vechi și nefolositoare cu altele noi și valoroase.
Articol publicat în Revista Psychologies, Decembrie 2021